Cazul lui Bartos Zoltán-Imre nu este doar povestea unei vătămări individuale, ci dovada gravă a felului în care o activitate de cercetare legitimă, desfășurată deschis, public și verificabil, poate fi transformată retrospectiv într-un dosar de tip „securitate națională”. Bartos a cercetat ani la rând în Arhivele Naționale – Serviciul Județean Mureș, în aceleași fonduri la care avuseseră acces și alți cercetători înaintea lui, fonduri studiate de decenii și deja valorificate în alte lucrări. Din această muncă au rezultat volume și studii concrete, publicate la vedere: Naționalizarea în fostul județ Mureș (2009), IPEIL/IFIL/CIL Reghin – Secția Construcții Aeronautice 1950–1960 (2010, împreună cu Magyari Levente și Bitto Ștefan), Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Securității Statului, Consiliul Securității Statului: Direcția Regională Mureș (1951–1952), Direcția Regională Autonomă Maghiară (1952–1960), Direcția Regională Mureș-Autonomă Maghiară (1960–1968), Inspectoratul de Securitate al Județului Mureș (1968) – Documente (2012), precum și Ambarcațiuni reghinene (1932–1991) (2013, împreună cu Varga István), alături de mai multe studii publicate în anuare și lucrări colective. Volumul de documente din 2012 nu a circulat clandestin, nu a fost ascuns și nu a fost tratat la apariție ca un pericol public: a fost lansat oficial la 26 septembrie 2012, prezentat public, introdus în biblioteci și în circuitul științific, fiind citat ulterior inclusiv în lucrări de specialitate.
Cu toate acestea, la data de 26 februarie 2020, la 7 ani și 5 luni de la lansarea publică a volumului, trei polițiști din cadrul BCCO Târgu-Mureș s-au prezentat la domiciliul său în baza unui mandat de percheziție emis la cererea DIICOT – Serviciul Teritorial Târgu-Mureș. Nu au ridicat doar trei exemplare ale volumului Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Securității Statului, Consiliul Securității Statului... – Documente și două ciorne-manuscris cu corecturi, ci practic întregul său atelier de lucru: 87 de CD-uri, 77 de DVD-uri, un telefon mobil, trei memory-stick-uri și cinci hard-disk-uri. În total, au fost ridicate 178 de suporturi ori obiecte de lucru, la care se adaugă volumele și manuscrisele. Nu a fost, așadar, o simplă verificare punctuală, ci o golire masivă a instrumentelor de cercetare și de muncă intelectuală ale unui cercetător.
Percheziția domiciliară s-a desfășurat între orele 7:10 și 9:50. În aceeași zi i-a fost ridicat inclusiv telefonul mobil, indispensabil pentru comunicarea cu mama sa bolnavă și imobilizată la pat, telefon pe care l-a recuperat doar după ce a acceptat percheziția informatică a aparatului. Ulterior, în perioada 25–26 mai 2020, 28 mai 2020 și 10–11/15 iunie 2020, a fost efectuată și percheziția informatică a mediilor de stocare, prin copierea în masă a conținutului acestora. Ingerința, deci, nu s-a limitat la ridicarea fizică a bunurilor din 26 februarie 2020, ci a continuat luni la rând prin verificarea și copierea materialelor sale de cercetare.
Efectele acestei măsuri au fost de lungă durată. Din propriile sale demersuri către DIICOT rezultă că încă din 3/4 martie 2020 a cerut restituirea hard-disk-urilor pe care avea lucrările curente. Nu a primit răspuns. La 6 septembrie 2021 a formulat o nouă plângere prealabilă pentru a recupera două hard-disk-uri necesare continuării monografiei la care lucra. La 15 noiembrie 2021 i s-a comunicat că nu avea nici măcar calitatea de suspect sau inculpat, deși trecuseră deja aproximativ 20 de luni de la percheziție. Cu toate acestea, bunurile esențiale pentru munca sa nu i-au fost restituite. Abia între 9 ianuarie 2023, 24 martie 2023 și 5 iulie 2023 i-au fost predate, fragmentar, 28.048 + 8.048 + 2.508 fișiere, adică un total de 38.604 fișiere. Nici aceste restituiri parțiale nu i-au fost de folos, pentru că, după cum arată el, din peste 1.400 de pagini de material scris au fost eliminate peste 800 de pagini, iar documentele clasificate, deși marcate între timp „nesecret” de către arhiviști, nu i-au fost predate. Toate bunurile ridicate i-au fost restituite integral abia la 9 februarie 2024. Cu alte cuvinte, atelierul său de lucru a rămas sub controlul organelor de urmărire penală aproape patru ani, între 26 februarie 2020 și 9 februarie 2024.
Gravitatea situației este amplificată decisiv de faptul că întreaga construcție penală și-a pierdut apoi chiar fundamentul. La 14 decembrie 2022 a fost adoptată H.G. nr. 1481/2022 privind declasificarea unor informații clasificate cuprinse în documente ce aparțin Fondului Arhivistic Național, iar ulterior, prin adresa din 21 septembrie 2023, Arhivele Naționale – Serviciul Județean Mureș au comunicat expres că toate documentele clasificate accesate prin sala de studiu din fondurile respective au fost declasificate și că toate documentele clasificate deținute în copie de Bartos și puse la dispoziția lui de către angajații Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Mureș sunt, în prezent, declasificate. Asta înseamnă că, după ani de percheziții, copii informatice, ridicări de medii de stocare și blocarea activității sale, chiar statul a ajuns să confirme că documentele aflate în centrul anchetei nu mai au regimul juridic pe care fusese construită acuzația.
Ceea ce compromite însă și mai mult întregul dosar este caracterul vădit fragil al fundamentului factual invocat de autorități. În materialele de urmărire apar erori elementare și contradicții greu de conciliat cu ideea unei anchete serioase: s-a consemnat greșit că volumul din 2012 ar fi fost tipărit în 8 exemplare, deși tirajul real era de 140; cele 8 exemplare invocate reprezentau, în realitate, doar exemplarele pentru depozitul legal. Perioada presupuselor fapte este redată neuniform, când 2015–2019, când 2016–2019. Se invocă drept element central o pretinsă activitate desfășurată la 15 martie 2019. Or tocmai aici apare una dintre cele mai compromițătoare probleme ale întregii construcții: 15 martie 2019 a fost o zi de vineri, iar potrivit propriilor precizări ale lui Bartos, în acea perioadă sala de studiu a Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Mureș nu funcționa vinerea pentru cercetători. Cu alte cuvinte, presupusa faptă a fost plasată chiar într-o zi în care cercetătorii nu aveau acces la sala de studiu, adică într-un moment în care, în forma descrisă de autorități, ea nici măcar nu putea avea loc. Nu mai vorbim, deci, doar despre o neconcordanță minoră, ci despre o contradicție care lovește direct în posibilitatea materială a faptei reținute. Mai mult, cele două documente prezentate drept piese-cheie ale narațiunii operative erau deja publicate de Bartos încă din 2012, în volum, cu indicarea completă a sursei, fondului, dosarului și filelor.
Aici se vede limpede că problema nu mai este una de simplă eroare administrativă sau de neatenție punctuală. Când într-un dosar de tip „secret de stat” greșești tirajul cărții, oscilezi asupra intervalului faptelor, plasezi presupusa acțiune într-o zi în care sala de studiu era închisă pentru cercetători și folosești ca bază a suspiciunii documente publicate de ani de zile, nu mai vorbim despre o anchetă solidă, ci despre o construcție artificială, menținută prin etichete grave și verificări formale.
În plus, cazul capătă o dimensiune și mai tulburătoare prin modul în care apare strecurat criteriul etnic. În loc ca persoanele să fie descrise neutru, prin nume sau calitate, în anumite pasaje se vorbește despre „două persoane de etnie maghiară”, ca și cum apartenența etnică ar avea relevanță penală ori contrainformativă în contextul cercetării de arhivă. Tocmai de aici vine una dintre concluziile cele mai grele ale acestui caz: se creează impresia că, dacă ești maghiar, legea începe să fie interpretată altfel, iar ceea ce pentru alții a fost ani sau decenii cercetare de arhivă și publicare licită poate deveni, în cazul tău, pretext pentru a ți se percheziționa locuința, a ți se ridica munca și a fi proiectat într-un dosar de „securitate națională”.
Prin urmare, cazul Bartos depășește cu mult situația unui singur cercetător. El privește direct securitatea juridică a muncii academice, a cercetării în arhive și a libertății de valorificare științifică a documentelor. Dacă volume precum Naționalizarea în fostul județ Mureș, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Securității Statului, Consiliul Securității Statului... – Documente sau celelalte lucrări publicate de el au circulat ani de zile deschis, fără interdicții și fără reacții penale, iar tocmai una dintre ele ajunge, după aproape opt ani, să fie folosită ca pretext pentru o percheziție și pentru aproape patru ani de blocaj profesional, atunci pericolul real nu mai vine dinspre cercetător. Pericolul vine din felul în care statul își folosește puterea împotriva propriei legalități, împotriva cercetării deschise și împotriva libertății civice.
Varga Andrea
istoric al dreptului