183. Dincolo de relatarea seacă a cronologiei evenimentelor, a aspectelor juridice și a corespondenței cu diferite instituții, cazul a avut și are o componentă de natură personală, cu efecte deosebite asupra mea.
184. Cunosc structurile de forță ale statului, pe de o parte datorită faptului că am satisfăcut stagiul militar la arma Jandarmi (cu misiuni de ordine publică efectuate împreună cu polițiști), iar pe de altă parte prin prisma preocupărilor mele legate de cercetare.
185. În viața civilă nu am avut nicio abatere care să fi fost sancționată în vreun fel; în toată viața mea nu am fost nici măcar avertizat de vreun organ al statului.
186. Am locuit împreună cu mama mea, pe care o îngrijeam, fiind bolnavă de peste 12 ani și imobilizată la pat de peste 9 ani.
187. În indicele de nume al Documente – 2012 sunt trecute circa 250 cadre militare (securitate, miliție, armată, procuratură militară), circa 500 informatori cu numele real, circa 2 000 informatori cu numele conspirativ și aproximativ 6 000 persoane civile. În momentul în care am publicat Documente – 2012, eram conștient de faptul că unele persoane care apar în lucrare (sau urmașii acestora) ar fi putut fi deranjate. Mi-am asumat riscul. Din momentul publicării/lansării Documente – 2012 și până în prezent nimeni nu mi-a făcut vreun reproș sau măcar vreo aluzie negativă la cele publicate. Dimpotrivă, am primit felicitări și aprecieri (de la cititori, până la foști deținuți și cercetați politici sau urmașii lor, de la foști ofițeri de securitate și actuali ofițeri de informații).
188. Cercetând fondul Direcția Regională M.A.I. – Mureș-Autonomă Maghiară – fond aflat liber la cercetare la ANSJ Mureș –, cu respectarea prevederilor Regulamentului sălilor de studiu, obținând copii după documentele de interes din fond, copii realizate, de asemenea, cu respectarea prevederilor din Regulament, publicând o parte din documente în Documente – 2012, nici în ruptul capului nu aș fi crezut că o instituție a statului român va porni o acțiune de urmărire penală împotriva mea.
189. În condițiile celor arătate la Punctul 20., apariția și declinarea identității celor 3 polițiști de la BCCO Târgu-Mureș, înmânarea mandatului de percheziție și citirea acestuia (mai ales referirea la DIICOT) au fost un adevărat șoc pentru mine. Nefamiliarizat cu conținutul unui mandat de percheziție (trebuia să verific doar corectitudinea datelor personale), am citit mandatul de două ori, încercând să aflu motivul pentru care a fost emis. Cum nu am găsit motivarea scopului percheziției, în cursul celei de-a doua citiri a început să-mi tremure mâna mai tare ca de obicei. În această situație, comisar Z.A.M. mi-a spus să stau liniștit, deoarece situația nu este atât de gravă. În același timp, m-a întrebat dacă am înțeles conținutul mandatului de percheziție.
190. Am avut ocazia să constat și să experimentez puterea unui mandat de percheziție!
191. Am fost nevoit să experimentez procesul umilitor al percheziției domiciliare, în cadrul căruia oameni total străini mie au umblat, pentru prima dată în viața mea, printre lucrurile mele. Același lucru este valabil și în cazul percheziției informatice.
192. Am constatat, cu uimire, slaba pregătire a polițiștilor pentru această percheziție (prezentarea elementelor de identificare ale cărții după o bucată de fițuică, și acelea incomplete – puteau să vină măcar cu o copie xerox a copertei volumului; solicitarea unor documente care, de fapt, nu puteau fi în posesia mea), motiv pentru care comisarul Z.A.M. s-a aflat în situația de a comunica telefonic de mai multe ori cu procurorul care a coordonat percheziția.
193. M-a surprins lipsa de dotare a polițiștilor (am fost nevoit să le pun la dispoziție pungi în care să fie puse bunurile ridicate), precum și modul rudimentar în care s-a efectuat sigilarea bunurilor ridicate (sfoară de cânepă, bucăți de carton stratificat, plic din plastic, folosirea capsatorului pentru închiderea plicului, iar pentru sigilarea efectivă, utilizarea siliconului sau a cerii).
194. Am considerat umilitoare întrebarea procurorului-șef Seniciu dacă nu am luat acte de pe masa din biroul acestuia, precum și solicitarea agentului principal de poliție G.L., referitoare la impunerea formulei de salut agreată de acesta.
195. În cursul percheziției informatice, m-a surprins lipsa de comunicare a polițiștilor cu mine (deși puteau observa că dădeam dovadă de o deschidere totală pentru rezolvarea situației în care am fost implicat), ignorarea indicațiilor mele inițiale privind locul unde se aflau materialele despre Securitate pentru ca, ulterior să mi se solicite să le indic din nou, pierderea timpului prin copierea de două ori a acelorași materiale, prelungirea inutilă a perioadei de percheziție informatică și, implicit necesitatea prezenței mele.
196. În cursul percheziției informatice, stând într-un colț al încăperii, pe un scaun incomod, m-am întrebat, în gând, câți infractori adevărați au stat înaintea mea în acel loc și pe acel scaun?
197. Pentru efectuarea perchezițiilor informatice, pentru a nu fiu amestecat în grupul pestriț de oameni care așteptau la poarta poliției, în majoritatea cazurilor am așteptat pe partea cealaltă a drumului, în fața hotelului.
197.1. Așteptând să fiu introdus în sediul poliției, am fost observat de mai mulți polițiști pe care îi cunoșteam și am fost nevoit să le explic motivul prezenței mele acolo. Fiecare mi-a spus că speră să îmi rezolv cu bine problema.
197.2. Într-o dimineață, așteptând să vină polițistul după mine, am asistat la o discuție desfășurată între doi bărbați. Unul era polițist, iar celălalt avea vreo 45 de ani, o față alcoolică, cu urme de vânătăi în zona ochilor și a nasului; genul acela de om care și dă, dar și ia bătaie. Polițistul îi explica anumite lucruri în legătură cu instrumentarea dosarului în care era implicat. Singura remarcă a bărbatului la explicațiile polițistului a fost: „Domnuʼ șef, facem cum ziceți dumneavoastră, numai să fie bine!” În 2-3 minute a repetat aceeastă frază de cel puțin cinci ori.
197.3. Într-o altă zi, pe la amiază, am asistat la o altă discuție purtată de doi bărbați. Unul avea vreo 50 de ani, iar celălalt, cam 40. Din discuția celor doi am înțeles că fratele bărbatului mai tânăr, aflat în arestul poliției, fusese pus în libertate de judecător și urma să părăsească arestul. Bărbatul mai în vârstă îi spune celuilalt: „Lasă că asta a fost o învățătură de minte pentru el. Se va mai liniști. Bine că s-a rezolvat. Acum trebuie să facă hârtiile, durează puțin. Mai ia masa, pentru că nu sunt puși în libertate cu stomacul gol, și după aceea iese. Știu eu foarte bine cum merg lucrurile, am fost în douăsprezece penitenciare din România”.
197.4. În ziua în care mi-au fost restituite bunurile ridicate în urma percheziției – pe care le-am pus în patru plase – i-am spus inspectorului principal B.O., care m-a însoțit până la punctul de control al accesului în instituție: „Sper că nu sunt multe persoane în fața Poliției care, văzându-mă cu atâtea bagaje, să creadă că acum am ieșit din arest”. Inspectorul principal B.O. a râs. Până la urmă, am avut noroc, pentru nu a fost nimeni în fața Poliției.
198. Cele relatate la Punctul 197., cu toate că pot fi considerate ca experimentarea unor situații sociale noi, sunt ferm convins că aș fi putut duce o existență normală și fără cunoașterea acestora.
199. Prin faptul că a trebuit să mă prezint de mai multe ori la poliție pentru efectuarea percheziției informatice, am fost expus, în mod inutil și suplimentar, posibilității de a fi infectat cu COVID.
200. După clarificarea motivului prezenței polițiștilor la domiciliul meu, am cerut și am primit permisiunea acestora să o trezesc pe mama mea (aflată în camera mare) și să îi explic pe scurt prezența polițiștilor. Am fost nevoit să fac acest lucru pentru că, în ultimii 10 ani, în apartament s-au aflat trei persoane necunoscut în același timp doar atunci când solicitam intervenția ambulanței.
201. În timpul percheziției, din cinci în cinci minute o întrebam dacă nu se simte rău și i-am urmărit permanent comportamentul.
202. Negăsind pe nimeni disponibil, am fost nevoit s-o las singură cinci-șase ore, cât timp am fost la DIICOT și la Poliție pentru a recupera telefonul mobil.
203. În timpul percheziției și ulterior absenței mele, mama mea bolnavă a fost supusă unui stres inutil, care putea avea repercusiuni grave asupra sănătății sale, și așa precare.
204. În primul an după percheziție, mă întreba, în medie una-două ori pe săptămână, dacă știu ceva nou despre caz.
205. În noiembrie 2021, când am primit răspunsul DIICOT la plângerea prealabilă, i-am dat și mamei să îl citească. După ce l-a citit, mi-a spus că infracțiunile din dosar sunt serioase – mama a lucrat la Serviciul desfacere din cadrul Complexului de Industrializare a Lemnului din Reghin și putea să înțeleagă și să aprecieze conținutul unui document I-am spus că nu contează care este încadrarea juridică a dosarului, eu nu sunt vinovat, scrie chiar în răspuns că nu am nicio calitate după un an și jumătate de cercetări. Mama a insistat: „Dacă totuși găsesc ceva împotriva ta și te condamnă, ce se va întâmpla cu mine?” I-am spus că eu sunt nevinovat, dar că, dacă prin absurd aș primi condamnare cu executare, aceasta ar fi amânată, având în vedere faptul că ea era bolnavă și o aveam în îngrijire. Mama m-a întrebat: „Până la decesul meu?”. „Da”, i-am răspuns. Mama a fost bolnavă 12 ani și 10 luni, dintre care 9 ani și 1 lună imobilizată la pat, dar aceasta a fost singura ocazie când a vorbit despre moartea ei.
206. Mama mea a decedat în mai 2022, fără să afle cum s-a încheiat cazul în care am fost implicat.
207. Polițiștii au venit la efectuarea percheziției domiciliare cu însemne vizibile (Poliția, BCCO), au solicitat unui vecin să le permită accesul în casa scării, s-au interesat de mine la familia care locuiește în apartamentul vis-a-vis de al meu – în această situație am fost nevoit să explic tuturor vecinilor de scară și de bloc scopul prezenței polițiștilor la domiciliul meu.
208. Am fost nevoit să iau legătura cu toate persoanele implicate în apariția/lansarea ediției de documente, pentru a le aduce la cunoștință situația și posibilitatea ca și ele să fie în atenția organelor de cercetare penală.
209. Am optat pentru o comunicare sinceră cu cunoscuții și cu toată lumea, în general – nu am ascuns percheziția, ridicarea bunurilor mele și situația dosarului, chiar dacă unele persoane m-au sfătuit, spunându-mi că: „Asemenea lucruri nu se spun!”. Am considerat că era mai bine ca lumea să afle ce s-a întâmplat direct de la mine decât să fie lansate fel de fel de povești născocite din imaginația nemărginită a unora.
210. Două persoane, cel puțin în primul an de la percheziție, s-au ferit de mine. De fiecare dată când mă întâlneam cu ele, se arătau foarte grăbite, deși, până la percheziție, aveau tot timpul din lume.
211. Avocatul meu a relatat cazul unei persoane din București, familiarizate cu cercetarea în arhive. Aceasta și-a exprimat verdictul: „A făcut el ceva acolo, nu este vizat degeaba de un dosar penal!”. Aceeași persoană a spus avocatului meu că, în locul meu, nu ar fu lăsat ca polițiștii să-i ridice bunurile. I-am spus avocatului meu să îi transmită că eu mă bucur că am supraviețuit cu bine percheziției domiciliare.
212. La două-trei zile după efectuarea percheziției, avocatul meu a relatat cele întâmplate unui parlamentar de Mureș, de profesie istoric, cercetător științific. De atunci și până acum ne-am întâlnit de vreo cinci ori în Târgu-Mureș; o dată chiar am dat și mâna, dar nu s-a interesat despre ce s-a întâmplat. Din câte știu, nici pe consilierul superior Y nu l-a întrebat, deși împreună cu el a scris o carte.
213. O persoană de etnie maghiară, care nu vorbește bine limba română, după ce i-am relatat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns: „Lasă că tu știi bine limba română, te poți descurca cu ei”. Fiecare privește un lucru, un eveniment după propria optică!
214. O cunoștință de-a mea, care a lucrat în sistem, după ce i-am relatat ce am pățit, mi-a spus: „Măi, Zoli, ăștia sunt proști! De aceea am părăsit sistemul la prima ocazie când am putut”. Și mi-a relatat mai multe situații cu care s-a confruntat în ultimii ani ai carierei sale. A fost singura persoană care s-a oferit să mă ajute în situația în care, prin absurd, aș fi ajuns în instanță.
215. După clasarea cazului, cunoscuții, în mare majoritate, m-au sfătuit să las totul uitării, să nu fac pași împotriva autorităților, pentru că nu este bine, invocând eternele clișee: „nu are rost să te pui cu ei”, „ei sunt mari și tari, tu ești mic și slab”, „(mulți) se vor supăra pe tine”, „bine că ai scăpat numai cu atât, putea să fie mai rău”. Răspunsul meu a fost/este/va fi următorul: nu eu am intrat cu bocancii în DIICOT, ci DIICOT-ul a intrat, cu bocancii justiției, în viața mea.
216. După efectuarea percheziției domiciliare, timp de aproximativ o săptămână, nu am dormit noaptea mai mult de două-trei ore; ziua și noaptea reluam, la nesfârșit, fiecare secvență a percheziției, căutând răspunsuri și explicații pentru întreaga situație în care am ajuns.
217. După una-două săptămâni, au apărut ruminațiile, la început cu o frecvență de până la zece episoade pe zi, după care au ajuns la o medie de cinci pe zi; în prezent, la șase ani de la percheziție și peste doi ani de la clasarea cazului, respectiv restituirea bunurilor mele, sunt în medie două-trei pe zi.
218. Durata unui episod variază între 5-15 minute și poate ajunge la o oră sau chiar peste. Declanșarea episodului apare din senin și pe neașteptate, în timpul oricărei activități, iar desfășurarea tinde de la minim spre maxim (invers plăcilor de vinil/de pick-up). În momentul declanșării, apar diferite secvențe din timpul perchezițiilor (anumite gesturi, situații, remarci etc.) sau în urma interacțiunii cu diferite instituții (reprezentanții acestora sau răspunsuri oficiale). De exemplu, de nenumărate ori au apărut următoarele secvențe: citirea mandatului de percheziție; citirea titlului volumului publicat de pe o fițuică de către comisarul Z.A.M.; solicitarea de pungi de către polițiști; solicitarea polițistului să folosesc formula de salut „Bună ziua”; interacțiunea cu procurorul-șef Seniciu; în total sunt între 15 și 20 de asemenea secvențe care apar în mod aleatoriu.
219. Episoadele puteau să apară în momente și situații total diferite. Câteva mi-au rămas întipărite în memorie și nu le voi uita niciodată. Într-o seară, mama a avut o criză și a vărsat (a vomitat). Eu am stat lângă ea: cu o mână o ajutam să stea întoarsă pe dreapta, iar în cealaltă țineam tăvița în care să verse; în același timp, încercam să o calmez. În această situație deloc idilică, mi-a venit dintr-o dată în minte o secvență din timpul percheziției. După unu-două minute, am reușit să-mi revin și să mă concentrez în continuare pe starea mamei. După ce mama s-a mai liniștit și am făcut curat, m-am dus în camera mea și era să mă iau la palme: mi s-a părut inacceptabil și de necrezut ca, într-o situație dificilă în care se afla mama, să îmi vină în minte tot felul de tâmpenii din timpul percheziției. Într-o altă zi, mergând pe stradă, mi-a apărut un episod care m-a acaparat atât de puternic, încât am traversat trecerea pentru pietoni pe roșu și era să mă lovească o mașină (de o viață știu că acea trecerea este semaforizată). Într-o altă seară, tot pe stradă, apare un alt episod care nu știu cât a durat, dar mi-am revenit în momentul în care mi-am dat seama că vorbeam singur (noroc că a fost întuneric și nu cred că m-a văzut multă lume). Și acum, după șase ani de la percheziții, când văd pe stradă saci de gunoi (de diferite culori, inscripționați frumos cu datele de identificare ale societății de salubritate și categoria de deșeuri) îmi vine automat în minte următoarea concluzie: societatea de salubritate are mai mult respect pentru propria imagine decât Poliția Română! Cum dracu să ceri, tu, ca polițist, pungi de la persoana pe care o percheziționezi, în care să pui bunurile ridicate de la aceasta?!
220. În momentul în care am citit ordonanța de clasare, nu m-a surprins faptul că sesizarea a provenit pe linia DGPI (eram convins în proporție de 95% de acest lucru din prima clipă), în schimb m-a siderat conținutul sesizării, modul în care s-a făcut verificarea celor sesizate, instrumentarea cazului și concluziile DIICOT-ST Târgu-Mureș. Aproximativ două luni de zile, am recitit de nenumărate ori ordonanța de clasare; de multe ori ajungea să citesc numai o frază sau un alineat, iar apoi mă enervam timp de câteva ore.
221. Din punct de vedere psihologic, de la efectuarea percheziției și clasarea cazului (și ulterior aceasteia), am experimentat întregul ciclu al furiei: în prima etapă (de la percheziția domiciliară și până la răspunsul la plângerea prealabilă – un an și jumătate) au apărut frustrarea și enervarea; în a doua etapă (de la răspunsul la plângerea prealabilă și până la primirea ordonanței de clasare, suprapusă cu decesul mamei și al unei alte persoane apropiate mie) a apărut furia (de diferite intensități); în a treia etapa (imediat după primirea ordonanței de clasare) a apărut revolta.
222. A fost o experiență cutremurătoare să umbli pe la autorități, să stai la dispoziția lor, pentru ceva ce nu ai făcut și nu are nicio legătură cu tine!
223. Ideea principală este că nu deții controlul asupra situației și ești supus și expus capriciilor altora, depinzând de ei.
224. Am avut ocazia să experimentez și să constat prostia și absurditatea instituțională în forma lor pură.
225. Pe plan personal, în această perioadă de peste șase ani, am constatat un deficit major, aproape o lipsă totală de solidaritate.
226. Pentru mine, consecința cea mai importantă a întregului spectacol fără sens creat de instituțiile statului este următoarea: de la efectuarea percheziției și până în prezent nu am mai scris nici măcar o pagină în domeniul meu de activitate!
227. Am decis să fac public întregul caz (atât aspectele de ordin instituțional, cât și cele de natură personală), deoarece consider, că în această situație, tăcerea devine expresia complicității.
228. Pe data de 26 februarie 2020, am trecut printr-o percheziție domiciliară. A început un calvar care a durat aproape patru ani, iar efectele le resimt și acum și nu le voi uit cât voi trăi. S-ar putea ca mâine, peste o lună, peste un an sau peste ani, să experimentați și Dumneavoastră ceea ce am pățit eu. Bineînțeles, puteți să spuneți că nu vi se poate întâmpla așa ceva! Așa am crezut și eu, până la data de 26 februarie 2020!